Pe unde calc, īncerc să nu iau cu mine praful,                

Doar umbra sa o iau un timp, cāt am să-nvăţ drumul ş-apoi s-o iert,

Şi stīnci de urc, cāt de abrupte, spun "Nu sunt eu căţărătorul"

Ci eu sunt stānca, sunt piscul din īnalt, īn care m-adīncesc

 

Dacă mereu īnot la mal, cum am să mai cunosc adāncul?

Cum am să īnţeleg nemarginitul, cāt timp m-agăţ de nori la fiecare zbor?

M-am născut un rīu, ce-şi caută ieşirea īntr-un Dumnezeu...

Oceanul mă priveşte, iar eu mă limpezesc, curgīnd īncet īn El.

 

Prima sclipire-n aurul etern, primesc a doua viaţă,

Arzānd văpăi necontenit īmi lasă semn că tot ce arde moare,

E primul chip ce-l recunosc, căci ghidează primii pasi,

E zāmbetul pregnant şi pur, zămislit īn soare, e arborele cel sfānt, e taina cea mai mare.

 

Nemăsurat şi nevăzut, doar lin, tăcut cumva cānd mă īnchin

Sau, īmi suflă pacea schimbāndu-se īn vīnt din starea sa profundă,

Şi unde-aş fi, oriunde, puterea mi-o susţine, nefăcānd nimic chiar

Doar īmbrăţişez a sale valuri, lăsāndu-mă cuprins şi fără margini, binecuvantat.

 

Aici timpul e surd, e orb, dar īncă trăieşte o lumină,

Trece prin acest tărām īngust, şi totuşi vast ca Universul,

Şi compania-I mută mi-a sădit puterea,

Aşa-I exprim cuvāntul ce nu pot să-l exprim...practicānd tacerea.

 

Stau pe pămānt şi devin pămānt, privesc cu devoţiune focul şi devin lumina, şi curg īn fiece moment ce apa mă atinge, sunt aerul ce-mi cīntă īn fiecare clipă, şi nu mai sunt, dar sunt dacă eterul mă ridică.