Se lasă fumul vremii greu, gros, înecăcios...
...Călcate, jefuite de toamna ce le-a ros,
Pădurile de gânduri îngălbenite tac.
Ici-acolo, fără voie, suspină un copac
Când, ultima-n cuibarul frunzişului ucis,
O frunză se desprinde din creanga unui vis,
Cercând uşor să zboare şi-n urmă pică lin
Pe mlaştinile minţii cu ape de venin.
Dar apele atinse se zvârcolesc sub ea,
O piatră detunată n-ar fi căzut mai grea.
Arar prin codrii negri mai scapără lumini:
Sunt ochi aprinşi de fiare, colţi lucii de jivini,
Ce, singure, uitatul domeniu mai străbat.
Căci poftele-s la pândă şi urile se bat
Pe unde altădată, temut de vânători,
Vrajitul Cerb de aur păştea culcat în flori.
Pe negre guri de peşteri el azi s-a mistuit,
Albinele simţirii de foame au murit
Pe fagurii vieţii, mâncaţi de urşi greoi,
Iar stupii amintirii, prădaţi, se surpă goi
În scorburile unde bureţi miroase-a stârf;
Şi umbra copleşeşte copacii până-n vârf;
Mormanele de vreascuri, înăbuşind mustrări,
În codrii răi de gânduri au şters orice cărări...
...Pădurile de gânduri pe clina vieţii tac.
Nu se clinteşte-n ele o creangă de copac,
Privind, în pragul serii de nori avani răpus,
Un soare fără raze ce scapătă-n apus
Şi-nchide, rece, ochii, zâmbind nepăsător...
...E noapte. Cerul moare de somn deasupra lor
Şi cugetele, negre pe zările pustii,
Alcătuiesc acum un codru de stafii,
Cu oasele întinse, prin nori, mai sus de cer.
Tu, Doamne, ştii că-i bine şi-i drept ceea ce-ţi cer,
Nu zăbovi la ruga uscatelor păduri:
Trimite-un pâlc de îngeri, în spate cu securi.
